Decembrie este Luna Poveștilor și poate că nicio altă lună nu este atât de plină de magie, legende, povești și miracole. De aceea, deschidem Porțile creativității cu o frumoasă legendă scrisă de Frau Eleni (Andreea Eleni Sophie Scheffal).

Unul dintre mesajele cât se poate de reale ale poveștii este: "Chiar și cel mai puternic om are nevoie de un mentor."

Vă invităm să descoperiți și celelalte mesaje:

“Se spune că, în urmă cu mult timp, la începutul vremurilor, undeva, la marginea universului, într-o galaxie încă necunoscută de pământeni, puternicii zei au căutat căreia dintre zeițe să îi dea cea mai strălucitoare și mai puternică diademă, proporțional cu frumusețea, bunătatea, puterea și înțelepciunea ei.

Înaintea Zeului Suprem au venit toate zeițele binecuvântate cu cele mai importante daruri cu care le-au înzestrat părinții lor divini. Fiecare zeiță credea că are dreptul la titlul nobiliar, care i-ar fi garantat eternitatea și iubirea infinită a tuturor ființelor din lumile nemuritoare și muritoare.

Prima analizată fusese zeița fertilității, a cerealelor și a livezilor roditoare, dar ea s-a dovedit prea trufașă. Ea amenință chiar că, dacă nu este aleasă, va distruge cu o singură suflare tot ce crește pe pământul tuturor planetelor, din toate universurile, pentru ca toate viețuitoarele să se trezească într-un imens deșert și să piară, neavând unde și cu ce să trăiască.

Zeița înțelepciunii știa toate lucrurile importante din univers, tot ceea ce nimeni nu știuse vreodată, dar nu împărtășea cu nimeni și cât de rece era privirea ei și cât de neplăcută atingerea ei... Nu, cu siguranță nu ar fi putut deveni cea mai importantă dintre toate zeițele, mai ales că – ‘Ce valoare are înțelepciunea, dacă nu este împărtășită și altora?’

Timpul a trecut însă și încercările de a găsi o zeiță nu numai frumoasă, ci și înțeleaptă și bună, care să poată aduce bucurie în lumile de dedesubt și dincolo de nori deopotrivă, s-au dovedit zadarnice. Într-un moment de profundă tristețe, Zeul Suprem cheamă la el pe unul dintre credincioșii săi sfetnici, un bătrân uitat de ani, dar înzestrat cu puterea magică de a vedea dincolo de lucruri, dincolo de ceea ce văd ochii oamenilor obișnuiți.

— Spune-mi, Înțeleptule, cu ce am greșit că nu am reușit să găsim, printre toate zeițele, pe cea binecuvântată să stea alături de mine, mai dreaptă și mai mândră decât toate celelalte la un loc?

Bătrânul făcu o pauză de câteva secunde divine, care ar fi putut fi câteva secole în ani omenești, și răspunse calm, fără să clipească, cu o voce venită din altă lume:

- Ai căutat în cer, pe pământ, în pământul care dă roade și în misterele evazive ale întregului univers, dar ai uitat să privești într-o singură lume – în cea a sufletelor. Este un tărâm în care toate acestea sunt cuprinse într-un singur loc și are puteri nevăzute dincolo de cunoștințele noastre. Adevărata putere poate fi găsită acolo unde nu există deloc putere aparentă. Du-te și caută ceea ce poate fi văzut, dar se naște din ceea ce nu poate fi văzut. Caută ceea ce nu are formă, ci ia orice formă în care este conținut, ceea ce hrănește și distruge în același timp, care este izvorul tuturor lucrurilor și mormântul lor, deopotrivă. Du-te dară cu inima deschisă, singur, neputincios și pașii tăi vor fi binecuvântați și iluminați de sufletul tău. Vei găsi ceea ce cauți de atâta timp. Dar află că trebuie să renunți la toate puterile tale...

Și, desigur, bătrânul a dispărut, la fel ca orice înțelept, neîmblânzit de o putere lumească sau divină, dincolo de puterile obișnuite ale muritorilor și nemuritorilor, ca în orice legendă.

Zeul Suprem a luat forma unui tânăr de o frumusețe fără precedent, renunță la toate puterile sale divine și porni pe drum, în căutarea... De fapt, nici el nu știa ce caută, dar avea credința că va întâlni cel mai extraordinar lucru care i-ar mișca inima, sufletul și mintea, toate într-unul, și că scopul căutării sale se va împlini.

Căutările sale l-au adus și pe planeta numită Terra. Și a mers și a mers din ziua de vară până în noaptea de toamnă și tocmai de Sfântul Andrei, când duhurile bune și rele ale ținuturilor fermecate se plimbă pe pământ, rătăcind, căutând, a ajuns la marginea unei ape. A luat apa în palmă și aceasta i-a dispărut între degete de parcă n-ar fi fost niciodată acolo.

Eroul nostru și-a ridicat privirea din palme doar pentru a se găsi ochi la ochi, nas la nas cu un lup alb uriaș. Calm, eroul nostru nu s-a mișcat, observând ceva familiar în privirea lupului. Deodată, o voce feminină clară a început să cânte nu departe de ei, iar când tânărul s-a uitat de unde venea vocea, Marele Lup Alb l-a atacat. În timp ce se luptau, tânărul nostru spera că fata va auzi zgomotul luptei lor și va alerga cât mai departe, salvându-se.

Pentru că renunțase la puterea sa divină, luând în întregime forma unui muritor, nu avea mai multă putere decât orice bărbat obișnuit cu munca fizică, dar dorința de a trăi și de a alunga lupul, dorința de a o proteja pe femeia care era în apropierea lor îi dădeau o putere de neînchipuit, cum numai dragostea ți-o poate da – dragostea pentru oameni - și dorința de a salva pe cineva, o forță suficientă pentru a-l face pe lup să fugă.

Dar prețul pe care eroul nostru a trebuit să-l plătească fusese mare.
Simțindu-se că se prăbușește, și-a văzut viața curgându-i din trup.
Stând întins în poienița plină de viață, eroul nostru se întreba ‘A fost o greșeală să renunț la puterile mele, să devin vulnerabil, doar ca să caut ceva ce poate nici măcar nu există? De ce m-a trimis Înțeleptul aici? Oare acesta este sfârșitul meu? A meritat?’
 
Voce din capul lui primea răspuns la fiecare dintre întrebările lui: „Nu, nu a fost o greșeală. Toate lucrurile care merită să fie avute necesită efort și riscuri. Nu poți găsi putere decât dacă ești neputincios, pentru că abia atunci o poți recunoaște în tine și în ceilalți. Acesta nu este sfârșitul – acesta este doar începutul, Preamărite Zeu!” Era vocea Înțeleptului.
 
Amețit, căzut ca o piatră, neputincios, tot ce mai putea face era să simtă: o mână care îi mângâia părul, fața, gâtul, o căldură care-i rechema sufletul în trup. Vocea ființei în brațele căreia stătea îl liniști, amintindu-i de cântecele de leagăn pe care le cânta mama lui cerească în primele zile ale vieții sale. Simțea atât de multă fericire încât voia doar să-și țină capul în poala ei și să tacă, pătruns de bogăția de culori, sunete, senzații care îi revărsau în vene în liniște.
 
Pacea, poate era cel mai neprețuit lucru pe care nu-l simțise până atunci. Sufletul lui era ușor ca puful unei păpădie, trecând dincolo de ceea ce se vedea sau se simțea. Își dădu seama că ajunsese la sfârșitul călătoriei sale, unde găsise în sfârșit ceea ce căutase de atât de mult timp. A fost sfârșitul și începutul în același timp, exact cum îi spusese Înțeleptul.
 
Chiar dacă nu o putea vedea, îi simțea mâinile pe corpul său, încercând să-i vindece rănile, simțea apa de pe buzele lui uscate precum deșertul și atingerea ei caldă în timp ce încerca să-l facă să înghită medicamentul dătător de viață și simți cum mănâncă o supă.
 
‘De ce? De ce mi-ai luat vederea, Înțeleptule?’ se gândi eroul nostru.
 
- Ți-am luat vederea pentru că ochii tăi te-ar împiedica să vezi. Vederea sufletului este mult mai demnă de încredere decât cea a ochiului, a venit răspunsul Înțeleptului.
 
‘De ce m-ai făcut atât de vulnerabil, Înțeleptule?’ se gândi eroul nostru.
 
- Adevărata putere poate fi văzută doar de cei care sunt slabi. Adevărata frumusețe poate fi văzută de cei care închid ochii și își deschid sufletul. Adevărata bunătate poate fi găsită doar în cei care își împărtășesc puterea și înțelepciunea cu ceilalți, folosind-o pentru a-i ajuta pe cei la nevoie. Un dar folosit egoist este o otravă, nu o binecuvântare. Trebuia să fii vulnerabil, slab și orb pentru a simți, a vedea, a înțelege, așa cum trebuie să fii aproape de moarte pentru a aprecia viața. Toți înțelepții au plătit acest preț pentru înțelepciunea lor, Zeule Suprem.
 
Înțeleptul s-a materializat din aer și s-a transformat în Marele Lup Alb, apărând atât de brusc, încât fata care îl îngrijea pe eroul nostru a înlemnit. Marele Lup Alb a urlat cel mai puternic urlet făcut de un lup vreodată, iar magia sa l-a transformat înapoi în Zeu Suprem pe tânărul nostru erou, redându-i puterile și forma Sa divină.
 
Privirea lui a căzut asupra salvatoarei sale, căreia i-a cerut să devină zeița lui, dându-i puterea de a-și folosi forța, cunoștințele, bunătatea pentru a ajuta toate creaturile din toate universurile, nu doar de pe pământ.
 
Ca „Mulțumire” pentru noi, oamenii, Zeul Suprem a creat o floare numită după noua sa soție - Hortensia.
 
El a creat o floare frumoasă care poate fi albă, amintindu-ne nouă, oamenilor, de sufletul curat al Hortensiei. Floarea poate fi mov, reflectând înțelepciunea ei, dar și verde, pentru că a vrut să ne amintească de frumusețea vieții. Hortensia albastră ne aduce aminte că ar trebui să privim mereu în sus, la cer, și să știm că zeii sunt cu noi, că nu suntem singuri, iar hortensia roz simbolizează buzele roz ale Hortensiei când au zâmbit în clipa în care Zeul Suprem și ea s-a privit pentru prima dată în ochi. Zeul Suprem a creat hortensia ca o floare mare formată din multe flori mici pentru a ne aminti că uniți, putem fi mai puternici, creând frumusețe, minuni, dacă lucrăm împreună.
 
Așadar, ori de câte ori te uiți la o hortensie, dragul meu cititor, amintește-ți legenda ei și privește la culoarea ei. Poate că Înalta Zeiță Hortensia vrea să-ți trimită un mesaj!
 
Care este acesta?
 
SFÂRȘIT
 
Autor: Frau Eleni - Andreea Eleni Sophie Scheffäl

Copyright Scheffal & Scheffal SRL
 
 

---