Cum am invatat sa nu ma mai invart in jurul cozii, ci sa ....
Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua, dar mie mi s-a intamplat. Tanara fiind, eram plina de energie, de idei, de planuri si, ca orice tanar, credeam ca pot sa schimb lumea. Vroiam s-o fac din ce in ce mai buna, mai frumoasa, iar oamenii sa fie fericiti. Lucram la proiecte peste proiecte, pe care le imbunatateam si iar le imbunatateam. De fiecare data cand eram gata, incepeam sa-mi pun intrebari: "Oare este bine asa? Oare va fi un proiect acceptat de oameni? Oare va aduce bucurii si rezolvari? Si uite asa mai departe, imi puneam o multime de intrebari, incercand sa-l fac si mai bun, pana cand auzeam la radio, la televizor sau citeam in ziare, ca altcineva facuse si lansase “proiectul meu”. Dupa ce mi s-a intamplat o data, de doua ori, de trei ori, am intrat la banuieli si am inceput sa suspectez ca cineva imi fura ideile. Dar cine sa faca asa ceva? Nu spusesem nimanui despre proiectele mele. Si totusi ideile mele, facute de altii, prindeau viata si aveau si succes. Fireste, am inceput sa-mi tin notitele sub cheie, pe care o ascundeam bine nu gluma. Era o nebunie si totusi era adevarat. Proiecte gandite de mine, analizate si cercetate pana la cele mai mici amanunte, prindeau “viata” puse in executie de altii. Am simtit nevoia sa stau de vorba cu Mentorul meu, pentru ca trebuie sa stiti ca si Mentorii au la randul lor Mentori. Zis si facut, asa ca am plecat sa-mi vizitez Mentorul. L-am gasit parca asteptandu-ma, stand la un birou imens, plin de dosare, teancuri de hartii si carti. M-a primit ca intotdeauna, cu multa bucurie si bunavointa. Cand spun bucurie, nu ma refer la aceea bucurie exploziva. Nu a sarit din scaun sa ma imbratiseze, nici nu a avut vreo exclamatie de genul “Bine ai venit! Ce dor imi era de tine!”. Nu, nici vorba de asa ceva. A ramas asezat in jiltul din spatele biroului, dar din ochii lui s-a revarsat un val de blandete, bucurie si bunavointa. L-am salutat cum se cuvine, l-am intrebat de sanatate si apoi i-am spus, incercand sa nu-i rapesc prea mult timp, de ce am venit. A ascultat cu mare atentie si multa rabdare tot ce am avut sa-i spun. Deja eu terminasem ce aveam sa spun iar el, Mentorul meu, ma privea in ochi, patrunzator, fara sa clipeasca. Din cauza concentrarii, incepusera sa-mi curga lacrimi pe obraz, dar el, nemiscat, continua sa ma fixeze de parca ma scana. Apoi, fara sa spuna nimic, s-a sculat in picioare, s-a dus la un dulap imens in care parca a intrat cu totul. Dupa aproape un minut a revenit si, la fel de tacut, si-a luat bastonul, facandu-mi semn sa il urmez. Mereu m-am intrebat de ce este nedespartit de acel baston negru cu un cap de vultur auriu, baston de altfel foarte frumos, dar pe care nu il folosea asa cum stim ca il foloseste cineva care se ajuta la mers cu el. Mergea cu pasi mari, hotarati, iar eu aproape ca alergam in spatele lui. Cand am ajuns in dreptul garajului, intr-o miscare scurta si rapida, mi-a aruncat cheile de la masina si mi-a facut semn cu capul sa scot masina in strada, dupa care a iesit in strada asteptandu-ma. Ar fi trebuit sa ma bucur ca imi arata atata incredere incat imi da voie sa-i conduc masina, dar “onoarea” asta mai degraba m-a pus in garda. Cunoscandu-l bine, ma asteptam la o “lectie” pe care trebuia sa o inteleg foarte bine si sa o retin, fara sa-mi iau nici un fel de notita. Am scos masina din garaj si am parcat in fata Mentorului meu, asteptand sa se urce si sa vedem ce va urma. Dupa ce s-a urcat si ne-am pus centurile de siguranta, am intrebat – “In ce directie o luam?” - Mergem inainte, apoi o iei la stanga si iar la stanga, pana la rau. Vreau sa pescuim cativa pesti si sa ii preparam acasa – a spus calm, linistit si parca vazand deja pestele in farfurie. Am mers asa cum mi-a spus si, destul de repede si de usor, am ajuns la rau. Erau mai multi pescari, iar eu am oprit masina langa o salcie batrana, deosebit de frumoasa. Acolo era ceva mai liber, de fapt, era un singur pescar care ne-a zambit cu prietenie, semn ca Mentorul meu era destul de cunoscut printre pescari. Cel putin concluzia asta am tras-o atunci. Am coborat din masina si am scos din portbagaj doua undite, care parca erau pregatite pentru noi. Ajunsi cu unditele la mal, ne-am dat seama ca nu aveam galeata in care sa punem pestele prins, asa ca ne-am intors la masina si am plecat la cel mai apropiat magazin, ca sa cumparam o galeata. Erau galeti de toate felurile, dar a durat ceva pana ne-am hotarat care este cea mai buna galeata pentru noi. Am revenit pe malul apei, unde ne asteptau cele doua undite si am constatat ca nu aveam nici o paturica sau scaune micute, pescaresti si, privind imprejurul nostru, am vazut ca toti aveau. Deci am plecat iarasi in oras, cautand un magazin in care sa fie tot ce ar trebui sa aiba unui pescar, pentru ca eram siguri ca am mai uitat si alte lucruri importante. Am gasit magazinul intr-un tarziu si am luat si o patura si doua scaunele. Vanzatorul ne-a intrebat daca momeala avem. Slava Domnului ca ne-a intrebat, pentru ca nu aveam si ar fi trebuit sa ne intoarcem iarasi. Cand am ajuns iarasi la malul apei si dupa ce ne-am instalat cu toate cele, am constatat ca nu mai este mult si se va insera. Ne-am lansat totusi mulinetele, in speranta ca vom prinde cativa pesti. Pescarul de langa noi isi strangea deja ustensilele, multumit de captura lui si chiar avea de ce sa fie multumit pentru ca in galeata lui se vedeau destui pesti. Ne-a salutat cordial si a plecat agale spre masina cu care venise. Noi am ramas pe mal, visand la o captura de pesti si sperand ca visul sa devina realitate. Era liniste si frumos, dar batrana salcie incepu sa ne dea semne ca vantul incepe sa bata cam tare si ca ar fi bine daca am pleca spre casa. Ne-am uitat amandoi la galeata noastra, care avea doar apa, nu si pesti, ne-am strans lucrurile, le-am asezat cu grija in masina si am plecat spre casa. Sincera sa fiu, abia asteptam sa ajung la hotel si sa merg sa mananc ceva, pentru ca probabil aerul curat mi-a facut o foame de lup. Am condus masina, fara sa scot o vorba, si dupa ce am “instalat-o” in garaj, am fost mirata, cand Mentorul m-a invitat in casa, la un ceai. Ne-am asezat in mica sufragerie, la masuta de ceai, eu incurcata total pentru ca nu am inteles nimic din ce a vrut sa-mi transmita, iar el, Mentorul meu, privindu-ma cu atentie si incercand sa afle ce este in capul meu. Ni s-a servit ceaiul si caldura si mireazma lui m-au facut sa ma simt mai bine, desi tot in incurcatura ma aflam. - Cum ti s-a parut ziua de astazi – m-a intrebat cu blandete Mentorul meu? - Interesanta – i-am raspuns eu. - Interesanta? De ce? Chiar ca nu stiam ce sa-i raspund. Venisem la el cu o dilemma si acum aveam doua. Una era cea cu care venisem si a doua era “ce a vrut sa-mi arate in aceasta zi, pentru ca stiam ca nu face nimic fara sa fie o lectie”. - Spune-mi – m-a intrebat Mentorul – ai auzit despre “Memoria Cozmica”? - Da, sigur ca stiu despre ce este vorba – i-am raspuns eu. - Te rog sa retii ca este posibil ca mai multi oameni, uneori, sa aiba acces la aceasta “Memorie Cozmica”, cum ii spun unii, sau “Biblioteca Universala” sau “Computerul Universal” sau “Mintea Divina” cum ii spun altii sau, cum ii spun cei mai multi, “inspiratie, intuitie”. Astfel, mai multe persoane pot sa primeasca aceleasi informatii. De exemplu, aceeasi descoperire sa o faca in acelasi timp trei oameni, care nu se cunosc si stau pe continente diferite. Ce zici? Este posibil asa ceva? - Da, este posibil – i-am raspuns imediat pentru ca nu numai ca stiam aceasta teorie, dar ma si pasiona foarte tare. - Deci este posibil ca in acelasi timp sa fi primit aceleasi informatii si tu si alti oameni? - Da. Este posibil si cred ca exact asta s-a intamplat. - Ei bine, ce crezi ca te-a deosebit pe tine de cel care a pus in practica proiectul? Atunci mi-am dat seama cat de importanta a fost aceasta zi petrecuta langa Menorul meu. - Cred ca deosebirea a fost ca eu m-am invartit in jurul cozii, pentru ca nu am avut prea multa incredere in mine si nu am actionat, iar celalalt a avut incredere in el si a actionat cu curaj. - Ei bine, acum ai raspunsul la dilemma ta si, pentru ca ne este foame amandorura, haide in sufragerie, unde ne asteapta un festin pregatit de unul din prietenii mei. In sufrageria mare, masa era aranjata frumos si langa masa ne astepta nimeni altul decat pescarul, vecinul nostru de la balta. - Bine ai venit doctore! – il saluta Mentorul, strangandu-i mana cu prietenie. Apoi ne-a facut cunostinta si ne-am asezat toti trei la masa. Usa s-a deschis si au fost aduse doua platouri cu peste, desigur pestele prins de doctor, iar chipurile noastre s-au imbujorat de placere, pentru ca toti trei eram mari iubitori de peste. A fost o seara minunata, dovada ca mi-o amintesc cu atata placere dupa atatia ani si imi amintesc, ca si cand s-a intamplat acum, “discutia mea cu mine”, cand am ajuns la hotel.
“Cu un simplu bat, cu o sforicica, cu un bold si o rama, as fi putut pescui un peste, daca eram hotarata sa o fac, daca aveam incredere in mine si daca nu imi pasa in nici un fel ca cineva ar fi putut rade de mine, pentru ca nu am unelte de prima clasa sau stau pe iarba, in lipsa unui scaunel. Daca vrei sa faci ceva, nu mai gandi tu in locul celorlalti! Intotdeauna vor exista oameni care sa-ti dea in cap sau care sa te sustina! Si nu uita – Degeaba Intentia este excelenta, daca nu ACTIONEZI! Stand pe mal si privind doar, facandu-ti planuri, nu vei prinde niciodata un peste! ”
