... Cine este mai important, mai special și are dreptul să trăiască?
Bine v-am regăsit dragi prieteni mai vechi, mai noi și viitori!
Astăzi vreau să vă spun o poveste cu tâlc foarte veche și totuși foarte actuală. Deci, așezați-vă cât mai comod și ascultați cu atenție.
A fost odată ca niciodată o insulă nici prea mare, nici prea mica, nici prea cunoscută și nici prea necunoscută, chiar în mijlocul Oceanului. Insula se numea Iaki. Locuitorii acestei insule au început să fie din ce în ce mai puțini și, la un moment dat, au avut mare nevoie de ajutor, pentru că nu mai aveau niciun doctor, profesor, croitor, cizmar, polițist, judecător, inginer, dar nici gunoier și vidanjor. Problema lor era aceea ca nu aveau legătură cu lumea exterioară și la ei nu ajungea niciodată vreun vapor sau măcar o bărcuță, iar de avioane nici nu se punea problema. S-au gândit ei ce s-au gândit cum să facă și să ceară ajutor popoarelor care se aflau pe malurile apei cele mari. Așa că au luat mai multe zburătoare care trăiau pe insula lor, le-au legat câte un bilețel de picior și le-a dat drumul să zboare, sperând că într-un fel sau altul strigatul lor de ajutor va ajunge într-un loc în care oamenii să înțeleagă și să accepte să-i ajute. Păsărelele au zburat care încotro, unele doar până la marginea insulei, altele ceva mai departe, iar altele s-au pierdut în zare. Și într-o zi, iată că o pasăre foarte colorată, așa cum nu mai văzuse nimeni, se opri pe puntea unui vas de croazieră. Marinarii au observat-o și unul dintre ei a început să se apropie încet, încet de ea pentru că văzuse că la unul dintre picioare atârna ceva. Pasărea era așa de obosită că nici nu schiță vreun gest că s-ar speria. Cum marinarul avea pregătite și câteva grăunțe și o farfurioară cu apă, pasărea rămase nemișcată și acesta reuși să ia bilețelul legat de picior. Marinarul a început să citească bilețelul cu glas tare, în timp ce ceilalți marinari s-au strâns în jurul său. - “Locuitorii insulei Iaki au mare nevoie de un doctor, de profesor, croitor, cizmar, polițist, judecător, inginer, dar și de gunoier și vidanjor. Vă rugăm să ne ajutați!” – scria în bilețel. Cum vaporul chiar se îndrepta spre un port, comandantul luă hotărârea ca imediat ce vor acosta să anunțe autoritățile. Chiar așa se întâmplă și imediat s-au pus afișe atât în oraș, cât și în orașele învecinate, astfel încât doritorii să se prezinte la primărie pentru interviu și pentru detaliile plecării. În timp ce unii se ocupau de selectarea doritorilor pentru plecarea pe insula Iaki, alții încercau să caute soluția pentru a-i duce pe oameni pe insulă. Asta chiar era o problemă pentru că insula Iaki nu avea nici porturi și nici aeroport, deci singura soluție găsită a fost balonul cu aer cald. Toți s-au mobilizat ca să-i ajute pe cei de pe Iaki, așa că în numai trei zile, un balon imens îi aștepta în piața mare pe cei selectați să se mute pe insulă. Astfel s-au urcat în nacela mare, pe lângă pilotul balonului, un doctor, o profesoară, o croitoreasă, un cizmar, un polițist, o judecătoare, un inginer și un gunoier - vidanjor. În uralele oamenilor prezenți balonul se înălță spre înaltul cerului și așa începu călătoria spre insula Iaki. Totul a mers perfect până la un moment dat când s-a auzit o bubuitură mare și din îngrijorarea pilotului și a faptului că acesta a început să arunce sacii cu balast, care erau agățați de nacelă, toți călătorii și-au dat seama că ceva rău se întâmplase. - Vă rog să aruncați rapid peste bord tot ce nu reprezintă interes pentru meseria dvs. – spuse pilotul balonului fără să dea o altă explicație. Astfel, doctorul și-a păstrat seringile, medicamentele, stetoscopul; profesoara și-a păstrat cărțile, caietele și creioanele; croitoreasa și-a păstrat mașina de cusut, acele, ațele și câteva materiale; cizmarul și-a păstrat calul de cizmărie, ciocanul, cuișoare și câteva piei; polițistul și-a păstrat pistolul, cătușele și fluierul; judecătoarea și-a păstrat dosarele cu legi și un clopoțel; inginerul și-a păstrat riglele, compasul și câteva foi de calc iar gunoierul și-a păstrat o lopată. Toți așteptau cu nerăbdare ce va spune pilotul balonului. - Din păcate – spuse acesta – pierdem în continuare din altitudine și, chiar dacă nu mai este mult până la insula Iaki, nu putem ajunge cu toții, așa că trebuie să vă hotărâți între voi, care este mai special, mai important și care trebuie să părăsească nacela. Oamenii s-au uitat îngroziți unii la alții, căci au înțeles că cei care vor părăsi nacela sunt cei care vor muri. - Eu trebuie să merg mai departe ! – spuse doctorul. Sunt special și meseria mea este importantă. Eu vindec oamenii și aduc pe lume copii. - Da, așa este !– au aprobat ceilalți. - Și eu trebuie să merg mai departe ! – spuse profesoara. Eu îi învăț pe copii să citească, să socotească și cum să se descurce când vor fi adulți. Eu deschid căile cunoașterii, deci sunt importantă și specială. - Da, așa este !– au aprobat ceilalți. - Cine vă face haine și vă învață cum să fiți eleganți? – întrebă croitoreasa. Cine și-ar dori să meargă dezbrăcat? Iată că și eu sunt importantă și specială și trebuie să merg mai departe. - Da, așa este !– au aprobat și de această data ceilalți. - La fel și eu sunt important și special! – spuse cizmarul. Eu fac încălțări pentru toată lumea și nu se poate fără mine. - Da, așa este !– s-au văzut nevoiți să aprobe ceilalți. - Fără mine chiar nu se poate! – spuse polițistul. Eu mențin ordinea și îi păzesc pe oameni, așa că sunt important și special. - Da, așa este !– au aprobat iarăși ceilalți. - Ei bine, nu cred că mai este nevoie să spun cât de importantă și specială sunt eu! – spuse și judecătoarea. Eu mențin legea și îi pedepsesc pe cei care greșesc, pe răufăcători. Este clar că fără mine nu se poate. - Și de data aceasta toți au aprobat. - Cine ar putea să construiască un drum sau o casă fără calculele și știința mea? – spuse inginerul. Sunt important și special, așa că trebuie să merg mai departe. - Da, așa este !– au aprobat și de această dată ceilalți. Ultimul care rămăsese, gunoierul, care era și vidanjor, se făcu mic, mic de tot și nici nu știa ce să mai zică. Parcă se simțea deodată strivit de importanța celorlalți. El era un biet gunoier și vidanjor, cum să se pună cu acei oameni speciali. Dar, deodată se porni un vânt aspru din miază-noapte și, șuierând aprig, a răspuns în locul gunoierului. - Ce ați putea să faceți voi fără acest om care vă strânge gunoaiele și vă desfundă closetele? Cum ar arăta o insulă năpădită de gunoaie? Ce boli s-ar răspândi și cine ar mai putea să le facă față? Gândiți-vă ce s-ar putea întâmpla și abia apoi să spuneți cât de important și special este acest om. Toți au rămas pe gânduri și chiar că nu mai știau să spună cine este mai important și mai special. În timp ce oamenii rămăseseră tăcuți și rușinați, neștiind ce să facă, se auzi iarăși glasul șuierător al vântului de miază-noapte. - Oameni proști ... toți sunteți la fel de importanți și la fel de speciali! Dar cel mai important lucru este cel pe care puteți să îl faceți împreună! Și nu veți putea face nimic împreună, dacă nu învățați să vă respectați reciproc, acceptând importanța fiecăruia! În acel moment, nacela se lovi ușor de vârfurile copacilor, pentru că vântul de miază-noapte le mai dădu o șansă și îi împinse până deasupra insulei Iaki, astfel scăpând cu toții în viață și sănătoși.